„România
este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului,
drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a
personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori
supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român şi
idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989, şi sunt garantate”. (Constituţia României, art. 1, al. 3).
Expresia biblică „Daţi Cezarului ce-i al Cezarului…”
este atât de des utilizată încât și-a pierdut adevărata conotație.
Iisus a rostit aceste cuvinte în contextul în care era ispitit să
instige la revoltă față de o anume ordine socială, ori menirea Lui nu a
fost de un astfel de ordin. S-a oferit ca jertfă vie pentru
răscumpărarea noastră și ca urmare pentru instituirea unei ordini
spirituale noi, absolvită de păcat. În haosul ce stăpânește lumea în
care trăim, „Cezarul” este instituit prin diferite structuri menite să
paraziteze pe truda unor bieți anonimi. Astfel se ajunge la diferențieri
sociale șocante. Circulă o vorbă la noi, la români: „Cine munceşte nu are timp să câștige”.
Ce adevăr crud și nemilos ascund aceste cuvinte! La o analiză mai
atentă însă s-ar se impune întrebarea firească: oare dacă n-ar exista
cel care muncește, de unde și cum și-ar acumula câștigul parvenitul?
Desigur că s-ar putea discuta mult pe această temă dar las întrebarea și
mă voi întoarce la intenția inițială, aceea de a apăra, atât cât se
poate, demnitatea celui, care muncește și care, din rezultatul muncii
lui, dă o parte „Cezarului”, adică Statului. Nu pot să nu mă opresc la
noțiunea de Stat, așa cum este ea percepută de omul simplu. Dintotdeauna
românii au spus cu ostilitate că trebuie să dea la Stat o anumită cotă
din produsul muncii lor, Statul fiind cineva străin, un adevărat dușman
care ia ce nu i se cuvine și care nu dă nimic în schimb. Este un adevăr
istoric, este expresia unor experiențe tragice trăite nemijlocit.
Sigur
că este necesară acumularea unei sume din contribuția fiecăruia, pentru
a susține anumite domenii de activitate care nu produc bunuri
materiale: învățământul, cultura, sănătatea, instituțiile statului,
armata etc, și care sunt absolut necesare bunului mers al societății.
Dacă totul s-ar face echilibrat și mai ales cu o doză de moralitate,
dacă nu s-ar favoriza anumite categorii în defavoarea altora, dacă cei
care își primesc partea ar manifesta respect pentru cei care-i susțin,
nu ar fi nici un fel de problemă. Cu siguranță am simți că statul suntem noi,
iar ceea ce se întâmplă este spre binele nostru. Așa ar fi moral, așa
ar fi creștinește, dar „Statul” despre care vorbim nu cunoaște aceste
noțiuni, el se află sub stăpânirea întunericului, în care principiul
fundamental este dorința de parvenire prin orice mijloace, spre umilința
celor ,care susțin din truda lor mecanismul diabolic ce-i subjugă. Câți
dintre români, având o problemă de rezolvat, au acces la un senator sau
deputat, la prefect, primar, judecător, polițist, medic, inspector de
orice fel...etc? Se înscriu în audiențe și stau zgribuliți pe scări
(portarul îi atenționează că murdăresc locul), își așteaptă rândul cu
resemnare și stoicism să-și spună „păsul”, care nu se va rezolva, prin
acest demers, niciodată. Câți pot aborda (fără nici un fel de reținere
și mai ales fără taxă) un avocat sau un medic? Se spune despre unii
bugetari că nu le este plătită munca... Așa o fi?! Problema este că
aproape toți o duc minunat, au: vile, mașini de ultimă generație,
concedii în locuri exotice, în timp ce aceia care dau „Cezarului” (în
realitate nu dau ci li se ia cu japca) nu văd asemenea minunății decât
la televizor.
„S-a
modernizat societatea”, sau s-a instituit „statul de drept” sunt
expresii pe care le auzim întratât că ni s-a acrit. Când vorbesc despre
acest aspect îmi vine în minte o glumă, puțin mai deocheată: „Cică un
pui de pisică i-a cerut tatălui său să-l ia cu el pe acoperișul casei,
la iubit. Acesta i-a îndeplinit dorința, dar cum trebuia așteptat iar
vremea era de iarnă grea, puiul de pisică a spus, la un moment dat, că
vrea acasă, pentru că-i este frig și s-a săturat de iubit. Uite așa
ne-am săturat și noi de modernizarea statului, de statul de drept, de democrație, din care nu vedem decât firma, pentru că: „afară-i vopsit gardu’, înăuntru-i leopardu’.”
Citeam
în una din zile un comentariu făcut de un fost judecător, care dispune
de o „pensie nesimțită”, cum ne-am obișnuit să o numim. Nu mai pun
întrebarea retorică: oare din ce bani i se plătește acea pensie? Știm cu
toții, dat tăcem. Asistăm la un proces de prostituție morală în toate
domeniile societății. M-a derutat puțin știind cine a fost „domnul” și
mai ales știind cum beneficiază de această stare de fapt. În plus mi s-a
părut oximoronică asocierea de termeni, dar la o analiză mai atentă am
realizat că a dat o definiție corectă societății noastre de drept.
Voi aduce câteva argumente din experiențele pe care le-am trăit
nemijlocit, asemenea multor semeni de-ai mei. Am mers la un avocat să-mi
apere o cauză dar n-am apucat nici să salut, că m-a întrebat dacă am
plătit taxa pentru consultația juridică. După ce m-am conformat, mi-am
spus păsul și mi-a sugerat cam cum ar trebui să mint. Am vrut să-i spun
că nu vreau să mint, pentru că nu e cazul și nu-mi stă în caracter dar
mi-a retezat avântul: „Vrei să câștigi? Faci cum îți spun eu. Dacă nu
faci cum îți spun eu, caută-ți alt avocat”.
În
altă zi, având o problemă de sănătate, am apelat la serviciul
„Urgenţe”. Aici, medicii de gardă n-au avut timp de mine, deși nu erau
decât doi bolnavi pe hol și câțiva asistenți - chiar erau asistenți
deoarece asistau la joaca a doi copii. M-am revoltat, bineînțeles în
termenii buneicuviințe și a apărut un asistent tânăr și pufos, care m-a
apostrofat că am înjurat. N-o făcusem, pentru că nu obişnuiesc, dar,
Doamne, cum aș fi vrut s-o fac , dacă nu mă opreau principiile mele
morale! M-a tratat ca pe o cârpă, m-a somat să nu comentez, dacă nu
vreau s-o pățesc, apoi mi-a trântit în brațe o trimitere la un alt
spital și a plecat.
Am
renunțat la cauza mea datorită avocatului și mi-am pierdut casa,
bolnavă fiind, am mers la un cabinet particular, repetându-mi că mai
bine mor decât să mai trec prin umilința prin care am trecut. Aș fi vrut
să le spun că eu contribui prin munca mea la buna lor stare materială,
că nu-mi sunt stăpâni, ci îi plătesc să mă ajute atunci când am nevoie.
Aș fi vrut să-i fac să înțeleagă că nu se pot substitui Lui Dumnezeu, că
nu ei hotărăsc de partea cui trebuie să fie adevărul, nici cine trebuie
să trăiască sau să moară. Marin Sorescu spunea prin personajul său,
Iona, că ar trebui să ne gândim adesea câte fapte am săvârșit, care nu
ne folosesc după moarte. Dacă am conștientiza acest avertisment, cu
siguranță lumea ar fi mai bună.
În
concluzie, iată de ce nu sunt de acord să dau „Cezarului” nimic din
truda mea: pentru că nu merită! Dar cine mă întreabă pe mine, anonimul?
Nimeni. Țara a dat jertfă pentru democrație. Jertfă inutilă pentru că
„democrația” este la Ei! Ei se bălăcăresc pe toate canalele de
televiziune, apoi... „pupat Piața Independenței”! Ei pot să-ți arunce în
obraz tot ce le vine la gură. Am devenit o țară formată din două
categorii de oameni: cei ce reprezintă Cezarul sau Statul și Noi, cei
care le creăm toate condițiile să se căpătuiască. „Ei” sunt cei care
ajungând pe umerii noștri, nu stau acolo cuminți ci ne adaugă
taxe-poveri și ne umilesc, pentru a-și satisface orgoliile. Noi, cei
care suportăm și tăcem. Așa arată o lume fără Dumnezeu. Este lumea în
care trăim și căreia îi alimentăm existența inclusiv prin atitudinea
noastră docilă.
Prof. Silvia Bodea Sălăjan